sâmbătă, 29 iunie 2013

SCURT ISTORIC al MIŞCĂRII LEGIONARE


Legiunea Arhanghelul Mihail, sau pe scurt Mişcarea Legionară (ML), a avut drept cauze ale apariţiei sale crearea României Mari şi modificarea condiţiilor politice şi economice atât interne cât şi internaţionale, odată cu terminarea primului război mondial.




La începutul anilor ’20, tinerii studenţi şi adolescenţi priveau cu admiraţie la eroismul părinţilor, bunicilor, fraţilor mai mari sau al rudelor apropiate, care luptaseră în război şi realizaseră Marea Unire. Totodată, în şcoli, dar mai ales în familie, se făcea o bună educaţie religioasă, astfel încât cel puţin 30% din tineret era cu adevărat credincios, creştin‑practicant. Se putea observa că în multe familii spiritul naţionalist, al iubirii de ţară, era puternic dezvoltat. Nici nu se putea altfel din moment ce părinţii îşi făcuseră cu prisosinţă datoria în război. Aşa că o bună parte din tineret s-a simţit obligată faţă de neam şi Dumnezeu să respecte sacrificiul românilor din timpul primei conflagraţii mondiale. Cum? Prin menţinerea şi dezvoltarea României Mari. Prin înlăturarea cauzelor interne care puteau duce la slăbirea fragedei unităţi naţionale. Prin pregătirea de a înfrunta noile pericole externe ce băteau la graniţele ţării, în mod special a pericolului comunist ce venea din proaspăta Uniune Sovietică.
*
   
ŞEFUL MIŞCĂRII LEGIONARE - www.miscarea-legionara.net; www.facebook.com/Miscarea.Legionara
CORNELIU ZELEA CODREANU
Creatorul Legiunii Arhanghelul Mihail a fost Corneliu Zelea Codreanu,(C.Z.C.) numit şi Căpitanul. Codreanu s-a născut la 13 septembrie 1899. El provenea dintr-o veche familie de răzeşi moldoveni din ţinutul Storojineţ, nordul Bucovinei. La Iaşi şi la Huşi face şcoala primară, iar între anii 1912-1916 efectuează liceul militar de la Mânăstirea Dealul. Neavând încă vârsta minimă necesară, participă totuşi, pentru un scurt timp, alături de tatăl său, la războiul de reîntregire, până când acesta din urmă cade rănit pe front. Între 1917 şi 1918 Căpitanul face Şcoala Militară de Infanterie de la Botoşani. Anii de armată i-au dezvoltat un puternic spirit al ordinii, al disciplinei şi al onoarei.

În toată ţara, dar mai ales în Moldova, acţionau o mulţime de agenţi comunişti sovietici, infiltraţi sau proveniţi din Basarabia şi Rusia, în marea lor majoritate evrei de origine. Ideile antinaţionale, atee şi antimonarhice începeau să câştige teren inclusiv în mediile universitare. Având în vedere că ideologia şi doctrina comunistă era de sorginte evreiască, iar marii conducători comunişti din acea perioadă erau în totalitate evrei, termenul de „iudeo-comunism” sau „iudeo-bolşevism” a devenit o banalitate. Nu degeaba în Cronica Iudaică (Jewish Chronicle) din 4 aprilie 1919 ce apărea la Londra se afirma:

- „ Este foarte semnificativ conţinutul bolşevismului şi faptul că atâţia evrei sunt bolşevici. Idealul bolşevismului este în concordanţă cu multe din înaltele idealuri ale iudaismului”. Şi câţiva ani mai târziu, în „The American Bulletin” din 15 mai 1935, rabinul Stephen S. Wise spunea cu nonşalanţă: -„ Unii îl numesc Marxism, eu îl numesc iudaism”. Iar în 1939, Harry Waton, în „A program for the Jews and an Answer to All Anti-Semites”( Un program pentru Evrei şi un Răspuns către Toţi Anti-Semiţii), la pagina 148 scria: -„Nu este un accident că Iudaismul a dat naştere Marxismului, după cum nu este un accident că evreii au îmbrăţişat imediat Marxismul. Toate sunt în perfect acord cu progresul Iudaismului şi al evreilor.” – dar numai în acord cu restul omenirii, nu - adăugăm noi. Aşa încât cei care luptau împotriva comunismului luptau practic împotriva unor concepţii şi a unor oameni politici de origine iudaică şi se considerau astfel antisemiţi, dar nu din punct de vedere rasist ci din punct de vedere social-politic. Totodată, în perioada interbelică, cuvântul de „jidan” folosit în paralel cu cel de „evreu” nu avea conotaţia depreciativă sau negativă din zilele noastre (vezi şi: Ideologia şi practica comunistă)

Pericolul „importului” de „revoluţie roşie” bătea la porţile României. Ungaria, sub stăpânirea evreului comunist Bela Kuhn îşi trimitea trupele în Ardeal. Armata română a trebuit să ajungă până la Budapesta ca să elibereze ţara vecină de bolşevici. Realizând primejdia comunistă Codreanu convoacă, în martie 1919, pe camarazii săi de şcoală, în Pădurea Dobrina. Acolo hotărăşte să se opună cu toţii cu arma în mână unei posibile invazii bolşevice dinspre URSS. În aceeaşi lună înfiinţează societatea cultural-naţională a elevilor liceului din Huşi. Societatea va purta numele de „Mihail Kogălniceanu”. În toamnă se înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi. Se înrolează în acelaşi timp în „Garda Conştiinţei Naţionale”, asociaţie anticomunistă a muncitorului Constantin Pancu sub conducerea căruia Codreanu începe o puternică activitate antibolşevică:
- sparge în 1920 grevele comuniste ale muncitorilor de la Regia Monopolurilor din Iaşi şi de la Atelierele C. F. R. – Nicolina şi pune la loc tricolorul românesc care fusese aruncat şi înlocuit cu drapelul comunist. În acea perioadă, portul armelor era permis, iar comuniştii deţineau arme, existând permanent pericolul izbucnirii unei răzmeriţe.
- în toamna anului 1920, în urma agitaţiilor comuniste, Senatul Universităţii din Iaşi decide deschiderea noului an universitar fără slujba religioasă tradiţională. Corneliu Zelea Codreanu se decide să intervină singur, iar în ziua începerii cursurilor încuie porţile Universităţii. Deşi este dovedit de numărul mare al studenţilor comunişti, în urma gestului său, conducerea Universităţii decide deschiderea cursurilor la o dată ulterioară, cu slujba religioasă.

Corneliu Zelea Codreanu se implică în mişcarea studenţească, iar în 1919 este ales preşedinte al Societăţii Studenţilor în Drept din Iaşi. Prin acţiunile sale şi ale colegilor se realizează în mai 1922 “Asociaţia Studenţilor Creştini” în locul “Centrului Studenţesc din Iaşi”. Îşi ia licenţa în drept la 22 iunie 1922, iar în toamnă pleacă în Germania la doctorat.

La 10 Decembrie 1922 studenţii din întreaga ţară declară grevă generală. Motivele:
-        starea de mizerie a studenţilor români;
-     numărul mic de locuri în universităţi pentru ei în raport cu locurile ocupate de evrei; în timpul războiului, tinerii iudei nefiind cetăţeni români, nu au fost înrolaţi în armată; şi astfel s-au înscris în facultăţi în număr mare pe locurile rămase libere după plecarea tinerilor români pe front; când aceştia din urmă s-au întors acasă, au constatat că nu îşi pot începe sau continua studiile, locurile lor fiind ocupate; în majoritatea facultăţilor numărul de studenţi mozaici îl depăşea pe cel al românilor, iar situaţia locurilor în căminele studenţeşti era asemănătoare.
-      insultele şi provocările colegilor „jidani” la adresa celor creştini şi români(la Cluj mediciniştii iudei refuzaseră să facă disecţie şi pe cadavre evreieşti-doreau numai pe cadavre de români sau maghiari).

Corneliu Zelea Codreanu - întemeietorul Mişcării Legionare . www.miscarea-legionara.net; www.facebook.com/Miscarea.Legionara
CĂPITANUL STUDENT
Căpitanul se întoarce repede în ţară şi organizează mişcările studenţeşti din Iaşi. În 4 martie 1923 ia fiinţă în Aula Universităţii din Iaşi „Liga Apărării Naţionale Creştine” având ca preşedinte pe profesorul A.C. Cuza. Codreanu este însărcinat cu organizarea L.A.N.C. pe întreaga ţară. La 26 martie 1923, aproape pe ascuns şi în urma presiunilor exercitate din exterior, Parlamentul modifică art. 7 din Constituţie, dând din oficiu cetăţenie deplină tuturor evreilor aflaţi pe teritoriul patriei, în pofida faptului că mulţi nu ştiau bine limba română, intraseră clandestin în ţară, erau agitatori comunişti infiltraţi şi promotori ai schimbării violente a ordinii sociale şi ai dezmembrării României. Căpitanul îndeamnă studenţimea la manifestări de protest. Au loc nenumărate ciocniri cu poliţia. Corneliu Codreanu este arestat pentru prima oară dar după 7 zile i se dă drumul, justiţia negăsindu-i nici o vină. Urmează mai multe interziceri ilegale din partea guvernanţilor a unor congrese studenţeşti.

        În faţa nenumăratelor abuzuri şi a violenţelor grave la care au fost supuşi din partea autorităţilor, în luna octombrie a anului 1923, Corneliu Zelea Codreanu împreună cu Ion Moţa, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Leonida Bandac, Tudose Popescu şi Vernichescu iau hotărârea să pedepsească pe vinovaţii principali care au prigonit studenţimea şi au trădat interesele ţării în favoarea evreilor. Ei fac o listă cu cei mai compromişi miniştri şi cu cei mai corupţi bancheri evrei, pe care urmau să îi suprime chiar dacă asta ar fi însemnat şi moartea atentatorilor. Vernichescu trădează, iar grupul este arestat şi închis la închisoarea Văcăreşti; la scurt timp, Ilie Gârneaţă se predă de bună voie autorităţilor alături de ceilalţi arestaţi. În timpul detenţiei, tinerii se rugau la o icoană a Arhanghelului Mihail- de aici a şi provenit denumirea de „Legiunea Arhanghelul Mihail” a organizaţiei pe care Căpitanul o va crea peste 4 ani. Tot în închisoare, Căpitanul pune bazele „Frăţiei de Cruce”, organizaţie a tinerilor şcolari naţionalişti.
      În decembrie, Manciu este trimis la Iaşi ca prefect de poliţie, pentru a distruge mişcările studenţeşti. Este mituit din plin şi de mafia evreiască din zonă. Încep marile persecuţii şi violenţe împotriva tinerilor români din Universitatea Iaşi.
În anul 1924, după un răsunător proces, „Văcăreştenii”- cum mai era cunoscut grupul arestat pentru complot- sunt achitaţi. Sentinţa este primită cu un mare entuziasm de către populaţie. În vara aceluiaşi an, Căpitanul deschide la Ungheni prima tabără de muncă voluntară din Europa cu scopul construirii unui cămin pentru studenţii din Iaşi. Prefectul Manciu ordonă şi participă la maltratarea şi schingiuirea studenţilor ce participă la tabără. Deşi se fac plângeri la Bucureşti şi se cere demiterea lui Manciu şi trimiterea lui în judecată pentru abuz de putere, acesta este decorat de către stat şi toţi poliţiştii care au luat parte la schingiuirea studenţilor sunt înaintaţi în grad.
Studentul Comârzan îl dă în judecată pe Manciu pentru loviturile primite şi îl are drept avocat pe Corneliu Zelea Codreanu.
În timpul unei şedinţe a procesului, Manciu, împreună cu alţi poliţişti se repede asupra Căpitanului ca să îl asasineze. Acesta ripostează în legitimă apărare şi îl împuşcă mortal. Este arestat, şi astfel începe unul dintre cele mai celebre procese ale epocii interbelice din România. Peste 19.300(!!!) de avocaţi se oferă din oficiu să îl apere pe Căpitan. În final, Corneliu Zelea Codreanu este declarat nevinovat. 
La 14 iunie 1925 Căpitanul se căsătoreşte cu Elena Ilinoiu, la Crâng, lângă Focşani. La nuntă au participat peste 80.000 de persoane. Ceremonia a fost filmată, dar autorităţile au confiscat atât filmul cât şi copia şi le-au ars. În septembrie pleacă în Franţa pentru continuarea doctoratului în drept. Stagiul în străinătate este întrerupt de revenirea în ţară pentru participarea la alegerile generale din mai 1926, unde Corneliu Zelea Codreanu candidează la Focşani pe listele L.A.N.C., dar datorită şicanelor la care este supus din partea autorităţilor nu este ales. Pleacă din nou în străinătate. În mai 1927, a doua zi după luarea doctoratului, Căpitanul revine în patrie, căci L.A.N.C.-ul se despărţise în două. Refuză să ţină partea vreunei grupări şi la 24 iunie 1927, ora 10 seara, înfiinţează împreună cu ceilalţi „văcărăşteni” Legiunea Arhanghelul Mihail, pe scurt Mişcarea Legionară(ML). Cu această ocazie dă celebrul ordin nr. 1:
- „ Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli. Fixez ca şef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici”. 
 Aşa a luat fiinţă primul „cuib” de legionari. El este un grup între 3 şi 13 oameni sub comanda unui Şef. Cuibul se conduce după şase legi: a disciplinei, a muncii , a tăcerii, a educaţiei, a ajutorului reciproc şi a onoarei. Cu timpul, cuibul a devenit elementul de bază al Mişcării Legionare. Au mai fost înfiinţate totodată cuiburi de doamne sau domnişoare denumite cetăţui, precum şi “Frăţii de Cruce”. Ele reuneau tineri până la 18 ani.
Lupta pe care începe să o ducă Mişcarea Legionară este atât împotriva comunismului cât şi a mizeriei şi imoralităţii politice din ţară.

În perioada interbelică, abuzurile din partea guvernanţilor erau la ordinea zilei. Corupţia era în floare. Afacerile veroase care ruinau încet dar sigur ţara se înmulţeau de la o lună la alta. Alegerile se făceau cu bâta. Mii de oameni erau maltrataţi şi chiar omorâţi în timpul campaniilor electorale. Cenzura, percheziţiile ilegale şi confiscările de tot felul erau aplicate nonstop. Doar Justiţia civilă mai avea un grad de independenţă. Iată ce spune Căpitanul despre toamna anului 1928: „...după asalturile îndârjite ale naţional-ţărăniştilor, care au ameninţat cu „violenţă” şi „revoluţie”, Partidul Liberal s-a prăbuşit. Naţional‑ţărăniştii, după 8 ani de lupte, învingeau. Dar în curând vor fi o decepţie pentru toată ţara. Vor începe să fure, la fel ca şi liberalii. Vor începe să facă „afaceri scandaloase”, la fel ca şi liberalii. Vor începe a „teroriza” cu jandarmii şi chiar împuşca pe adversari sau pe cei ce-şi vor manifesta nemulţumirile, la fel ca şi liberalii. Îşi vor crea bancherii lor, la fel ca şi liberalii. Dar mai ales vor fi sub sugestia necontenită a finanţei internaţionale căreia vor începe să-i cedeze, rând pe rând, contra unor împrumuturi pe ani, pe zeci de ani, bogăţie după bogăţie românească.”

Dar încetul cu încetul Mişcarea Legionară s-a extins în toată ţara. A început să publice reviste şi cărţi. Prima revistă a purtat numele de „Pământul strămoşesc”. S-au înfiinţat şantiere şi tabere de muncă legionare unde elevii, studenţii şi oamenii de toate categoriile îşi aduceau aportul prin efort fizic şi intelectual la ridicarea de cămine studenţeşti şi culturale, şcoli, biserici, drumuri, poduri, precum şi la reparaţii de clădiri de tot felul şi ajutorări de persoane nevoiaşe. S-au ridicat în 10 ani de la înfiinţarea Mişcării Legionare, între altele, peste 5 biserici, 7 cămine culturale şi studenţeşti, 2 mânăstiri, 4 case parohiale. În anul 1937, la zece ani de la înfiinţare, ML avea 1 milion de membri. Nu de puţine ori legionarii au fost maltrataţi în timpul lucrărilor de către jandarmi sau poliţişti şi în ciuda tuturor protestelor făcute către oficialităţi, acuzaţi erau tot studenţii. Democraţia din România interbelică era o vorbă goală.

Anul 1928 este cel al eforturilor financiare: se cumpără o camionetă şi se începe comerţul legionar. Tinerii doreau să dea un exemplu de activitate comercială cinstită şi benefică pentru societate. În următorul an se înfiinţează Senatul Legionar. „Un for condus de oameni de peste 50 de ani, intelectuali, ţărani sau muncitori, care au trăit o viaţă de mare corectitudine, au dat dovadă de credinţă în viitorul legionar şi de înţelepciune”(C.Z.C.)
În vara lui 1930 Căpitanul încearcă crearea unei organizaţii care să cuprindă orice grupare, partid sau asociaţie ce dorea să lupte împotriva comunismului. Din ea urma să facă parte şi Mişcarea Legionară. Numele noii organizaţii: „Garda de Fier”. Dar la ea nu au aderat decât legionarii, celelalte grupări politice preferând să se ţină deoparte şi să lase greutatea luptei antibolşevice pe umerii Mişcării. Astfel, Garda de Fier şi Legiunea Arhanghelul Mihail s‑au suprapus. Garda de Fier a devenit doar un alt nume al ML.
      
Tot în anul 1930, un student macedonean, Beza, încearcă să-l împuşte pe ministrul Anghelescu care dăduse o lege considerată defavorabilă pentru macedoneni. Deoarece asupra studentului s-au găsit manifeste ale Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu a fost arestat şi închis la Văcăreşti, cu toate că nu avea nici o vină în cele ce s-au întâmplat.
În timp ce era transportat cu dubiţa la închisoare, Codreanu face cunoştinţă cu grupul macedonenilor arestaţi în cazul Beza, care vor deveni cu timpul elemente de frunte ale Mişcării Legionare. Despre acest moment istoric Căpitanul spune: „Vom lupta pentru Neamul nostru întreg, din Pind şi până dincolo de Nistru
La procesul care a urmat, Corneliu Zelea Codreanu este achitat.
La 30 decembrie 1930, un tânăr licean, Dumitrescu-Zăpadă, indignat de injuriile proferate de ziarul Adevărul la adresa Legiunii, încearcă să-l asasineze din iniţiativa proprie pe directorul acestui ziar.
În urma unei puternice campanii de presă desfăşurate împotriva legionarilor, în ziua de 2 ianuarie 1931, Consiliul de miniştri a adoptat în urma unui raport prezentat de Ion Mihalache, o decizie prin care Legiunea Arhanghelul Mihail eradizolvată. Decizia era ilegală. Cu această ocazie, Codreanu şi câţiva din colaboratorii săi cei mai apropiaţi sunt închişi din nou, fiind confiscate toate arhivele şi interzise ziarele şi revistele Mişcării.
Începe un lung proces împotriva ML. El este câştigat de către legionari în toate instanţele, inclusiv la Curtea de Casaţie. Deci, guvernul acuza pe nedrept tinerii numai pentru ca aceştia din urmă să nu le facă concurenţă politică şi să nu le dea peste cap planurile de îmbogăţire frauduloasă.

Alegerile din aprilie 1931, datorită persecuţiilor, nu dau câştig de cauză legionarilor. Simbol electoral al ML a fost gardul:
             El va rămâne de-a lungul timpului ca simbol oficial al Legiunii Arhanghelul Mihail.  
Semnificaţia lui este dată de cealaltă denumire a ML şi anume, Garda de Fier: un gard împotriva expansiunii comunismului.

La doar 20 de zile după alegerile generale din 1931, un mandat de deputat din judeţul Neamţ a fost declarat vacant. Căpitanul candidează şi este ales deputat.
La începutul anului 1932, prin moartea ministrului de justiţie Constantin Hamangiu, în judeţul Tutova a fost eliberat un nou loc de deputat. Alegerile au fost fixate pentru 17 martie. La 9 ianuarie, echipele de legionari au început să străbată judeţul din sat în sat, mergând pe jos peste dealuri şi prin zăpada foarte mare.
Dorind să arate deosebirea dintre Legiune şi celelalte partide, dar şi datorită lipsei mijloacelor materiale, Corneliu Zelea Codreanu, recurge la o metodă propagandistică inedită, nemaiîntâlnită până atunci. Astfel, el a propus legionarilor o măsură eroica şi anume un marş de 300 de kilometri de la Bucureşti la Bârlad. Acest marş a fost realizat în zece zile de către o echipă de legionari condusă de Mihail Stelescu.
Guvernul a dat ordin autorităţilor de a opri propaganda desfăşurată de legionari, iscându-se adevărate bătălii cu jandarmii. Astfel, echipele de legionari au fost arestate, bătute şi eliberate în cele din urmă de către camarazi.
Considerându-i pe legionari tulburători ai ordinii publice, în martie 1932, guvernul Iorga - Argetoianu pronunţă a doua dizolvare ilegală a Gărzii de Fier şi fixează noile alegeri pentru 17 aprilie. Totuşi, candidaturile depuse nu au mai putut fi anulate, iar Mişcarea Legionară câştigă al doilea loc de deputat.
După căderea guvernului Iorga-Argetoianu, în iunie 1932, în noua campanie electorală în care legionarii sunt atacaţi de bande armate naţional-ţărăniste, bătuţi cu ciomege, şi înjunghiaţi, Mişcarea Legionară câştigă cinci locuri de deputat.

În mai 1933 s-a constituit “Echipa Morţii”, apariţia acesteia având loc într-o perioadă în care legionarii erau acuzaţi că sunt falsificatori de bani şi că se află în slujba străinilor. Respectivul grup nu era unul de asasini aşa cum fals s-a spus de către duşmanii ML, ci unul de propagandă.
Cei care alcătuiau echipa şi-au luat denumirea de la decizia lor de a înfrunta paşnic, de a îndura toate loviturile din partea autorităţilor, chiar şi moartea, pentru a răspândi credinţa legionară.
Membrii echipei, formată din 15 oameni, majoritatea intelectuali, au fost atacaţi, bătuţi şi arestaţi cu toţii. Astfel, încă o dată cei care trebuiau să apere legea au încălcat-o, iar cei care au fost supuşi abuzurilor au fost trimişi în judecată, bineînţeles, tot pentru tulburarea ordinii publice. Procesul are loc la Arad şi se încheie cu o nouă achitare, acesta fiind şi momentul în care Garda de Fier se extinde la scara întregii ţări.

Subsecretarul de stat de la Interne, Armand Călinescu, ordonă jandarmilor să atace şi să desfiinţeze tabăra de muncă de la Vişani, unde peste 200 de legionari construiau un dig împotriva apelor Buzăului ce distrugeau regulat culturile ţăranilor. Cum politicienii nu fuseseră capabili să-i ajute pe ţărani, nici nu au dorit să-i lase pe alţii să o facă. Legionarii din tabără sunt maltrataţi şi umiliţi într-un mod oribil. Căpitanul, în scrisoarea de protest adresată Primului Ministru Vaida-Voevod spune:
În sfârşit, în ziua de luni, 10 iulie, au sosit în Vişani 200 de tineri, studenţi în majoritate. Acolo, în loc de braţele deschise pentru bunele lor intenţii, s-au pomenit cu prefectul judeţului, procurorul, colonelul de jandarmi Ignat, generalul Cepleanu, locotenent de jandarmi Fotea, mai multe sute de jandarmi cu armele întinse, o companie de infanterie cu mitralierele aranjate pentru tragere şi cu somaţiunea de a părăsi imediat localitatea pe un ton de insultătoare agresivitate cu nimic justificată. În faţa acestei situaţii şi a tuturor ameninţărilor, cei 200 de tineri s-au culcat la pământ, în noroiul care era de două palme, în cea mai umilă poziţie şi au început să cânte: „Cu noi este Dumnezeu”. La un moment dat, jandarmii au primit ordin să sară asupra lor. Au sărit mai multe sute şi i-au călcat în picioare, strivindu-le piepturile şi capetele cu bocancii, tinerii îndurând într-o tăcere de martiri tot acest calvar, fără nici o împotrivire. În fruntea celor care loveau era procurorul Rachieru, colonelul Ignat, care, cu mâna lui, a smuls părul din capul studentului Brumă şi locotenentul Fotea, care a lovit cu pumnii în obrajii nevinovaţi ai bieţilor copii. La urmă, s-au adus frânghii şi toţi cei 200 au fost legaţi cu mâinile la spate în mod barbar şi ţinuţi în această situaţie, în ploaie, o jumătate de zi. Între timp a sosit preotul Dumitrescu, pe care procurorul l-a întâmpinat cu vorbele: Ce-i cu tine, mă?
– Sunt preot. Am venit să fac slujbă de începerea lucrului.
– Nu eşti preot, eşti măgar, îi răspunde procurorul. Legaţi-l imediat cu mâinile la spate.
Preotul a fost şi el legat cu mâinile la spate şi apoi, împreună cu toţi ceilalţi, în această situaţie de umilinţă, au fost transportaţi la Râmnicu Sărat şi închişi la Legiunea de Jandarmi, unde au fost din nou insultaţi şi chinuiţi oribil de procuror, jandarmi şi poliţişti. Unii au fost scoşi leşinaţi din camerele acelea de chin sau din pivniţele în care erau aruncaţi şi apoi bătuţi cu râncile.
După patru zile de chinuri, au fost puşi în libertate, negăsindu-li-se nici o vină. Alţii, prinşi pe drum înspre Vişani, au fost închişi la Buzău şi Brăila, de unde au fost trimişi, de asemenea cu mâinile legate, acasă. Mai sunt 15 care până astăzi, sâmbătă, n-au sosit încă. Vin pe jos de la Buzău la Bucureşti, din post în post, de patru zile, nemâncaţi, insultaţi şi pălmuiţi.”
Guvernul condus de Vaida-Voevod a trebuit să demisioneze spre sfârşitul anului 1933.

Încă dinainte de venirea sa la putere, I.G. Duca, la presiunile lui Titulescu şi a cercurilor iudeo-masonice franceze, şi-a luat angajamentul de a dizolva Garda de Fier. În plus, promitea primirea în ţară a peste 200.000 de evrei din Galiţia şi acordarea pe loc a cetăţeniei române acestora deşi nu ştiau nici măcar o boabă româneşte. În schimb, a interzis intrarea în ţară a 500 de familii de aromâni(macedoneni) care, în conformitate cu legea, trebuiau să fie primiţi. Aromânii, care îşi vânduseră pământurile şi bunurile din Bulgaria pentru a veni în România, ţara de origine, erau în acest fel condamnaţi la moarte, căci asta îi aştepta, dacă se întorceau înapoi, din partea localnicilor bulgari. Astfel, printr-un jurnal al Cons. de miniştri, promulgat la 9 dec. 1933, pentru ca legionarii să nu-şi mai poată depune candidatura la alegeri, are loc cea de-a treia dizolvare ilegală a Mişcării. Dizolvarea s-a făcut în ciuda faptului că nici regele, nici Curtea Supremă
de justiţie şi nici Guvernul nu au fost de acord cu aşa ceva.
Imediat după publicarea decretului privind dizolvarea Gărzii de Fier, guvernul a trecut la interzicerea presei legionare şi arestarea unui mare număr de camarazi, cifra ajungând până la 12.000, iar în decurs de o lună sunt ucişi de către poliţie 7 legionari. Primul dintre ei, studentul Virgil Teodorescu este împuşcat pe la spate în timp ce lipea afişe electorale în Constanţa. Asasinul este ridicat în grad de către autorităţi şi mutat în altă regiune. Asemănător s-a întâmplat şi în celelalte cazuri.

Deci, în loc să respecte legea, în calitatea de Prim Ministru pe care o avea, Duca o încalcă în mod barbar şi aplică terorismul de stat. S-ar putea raţiona, trage concluzia, că dacă Duca, în poziţia lui de lider politic al Partidului Liberal, a apelat la crimă şi teroare, atunci ideologia şi doctrina liberală sunt extremiste şi implicit partidul pe care îl reprezintă este unul antidemocratic şi periculos pentru societate. Dar ar fi o concluzie falsă. Doctrina liberală, la fel ca şi cea legionară nu conţine nici un apel la crimă sau terorism de stat. În schimb, asemenea „raţionamente”, marea majoritate fondate pe invenţii grosolane, s-au aplicat mereu, de-a lungul timpului, asupra ML.

În noaptea de 29-30 decembrie 1933, 3 legionari, Nicolae Caranica, Nicolae Constantinescu şi Doru Belimace, indignaţi de fărădelegile săvârşite de I.G. Duca şi de suferinţele camarazilor lor, fără să primească ordin ci din proprie iniţiativă, îl împuşcă pe primul ministru la Sinaia şi se predau autorităţilor. În concepţia legionară, dacă un camarad încalcă o lege creştinească trebuie să-şi ispăşească pedeapsa prin canonul pe care îl primeşte de la preot, iar dacă încalcă o lege a ţării trebuie să se predea. Ceea ce s-a şi întâmplat în cazul Duca. Nicolae Constantinescu, cel care a tras în primul ministru, a aruncat apoi arma jos, şi-a încrucişat braţele şi a aşteptat minute bune până să fie arestat. Putea să fugă de la faţa locului fără să fie prins. Dar a preferat să respecte onoarea legionară. Ei au declarat: „Încălcarea demnităţii şi umilirea fără margini a unei naţii sunt şi vor fi în veci arse cu fierul roşu”.

Nicadorii
A urmat un val de arestări abuzive şi mai mare: 18.000 de legionari sunt internaţi în lagăre. Mii sunt bătuţi crunt. Peste 300 se internează în spitale în urma schingiuirilor primite, iar 16 sunt omorâţi. Printre cei arestaţi se numără figuri de seamă ai intelectualităţii române: Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Dragoş Protopopescu, Radu Gyr şi alţii.
Între 17 martie şi 5 aprilie 1934 la Consiliul de Razboi din Bucureşti se judecă procesul Mişcării Legionare acuzată de complot pentru asasinarea lui Duca. Mişcarea este absolvită în totalitate de orice vină iar cei trei legionari care l-au pedepsit pe primul ministru sunt condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Aceştia vor primi numele de Nicadorii.

Speriată de evoluţia ascendenta a Gărzii de Fier, camarila regală a încercat să-l discrediteze pe Corneliu Zelea Codreanu prin atragerea de partea ei a lui Mihail Stelescu, un foarte vechi camarad. Acesta a pus la cale de două ori câte un complot pentru uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu, care au fost descoperite, fapt ce a dus la excluderea lui Stelescu din ML. Se fac plângeri oficiale la Parchet pentru arestarea şi judecarea lui Stelescu.
După eliminarea lui din Mişcare, Stelescu înteţeşte insultele şi calomniile la adresa Căpitanului prin publicarea, pe banii guvernului, a unei reviste, “Cruciada Românismului”, în care îşi desăvârşeşte jocul murdar. Stelescu putea scrie orice murdărie în ziarele vremii sau în revista proprie. Asupra Legiunii însă, guvernul aplica cenzura şi orice răspuns de apărare devenea practic imposibil.

10 foşti camarazi de-ai lui Stelescu, se hotărăsc să-l pedepsească pentru a nu mai continua cu posibile atentate şi insulte. Ei îl împuşcă pe data de 16 iulie 1936. Aceştia vor primi numele de Decemviri, iar 2 dintre ei vor fi condamnaţi la 10 ani temniţă grea, în vreme ce restul au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă.
Decemvirii - Stelescu - Miscarea Legionara - Garda de Fier
DECEMVIRII
În Spania anului 1936 a început războiul între forţele naţionaliste şi cele comuniste. Bolşevicii dispuneau de un ajutor impresionant din partea URSS şi a partidelor aşa zis democratice din Europa. Atrocităţile comise de comunişti împotriva clerului şi a populaţiei creştine au îngrozit lumea. Câţiva legionari de frunte, 7 la număr, se hotărăsc să participe la război de partea trupelor lui Franco. În fruntea lor se aflau Ionel Moţa şi Vasile Marin. Cei doi cad eroic pe data de 13 ianuarie 1937, la Porţile Madridului în localitatea Majadahonda. Reîntoarcerea echipei din Spania şi înmormântarea celor căzuţi a produs o puternică impresie a în mijlocul populaţiei. La funerarii au participat sute de mii de oameni iar ordinea a fost desăvârşită. A fost cea mai mare manifestare din perioada interbelică, din România. Regele Carol II s-a speriat de simpatia enormă pe care a căpătat-o ML. A încercat o manevră de apropiere prin propunerea adresată Căpitanului de a i se ceda şefia Mişcării în schimbul unui post de prim ministru. Codreanu a refuzat.
 În timpul campaniei electorale din 1937 autorităţile au utilizat (pentru a câta oară?) extremismul politic pentru a combate „extremismul ML”. Rezultatul democraţiei: cinci legionari omorâţi şi sute răniţi. Dar, deşi asasinaţi, maltrataţi şi furaţi masiv la urne, legionarii câştigă aproape 16% din voturi. Regele se simte ameninţat în poziţia lui de „primul corupt al ţării” şi decide instaurarea propriei dictaturi în 1938. Schimbă Constituţia, desfiinţează partidele politice şi creează partidul unic al cărui şef devine. În partidul unic se vor înscrie toţi fripturiştii vremii. Printre ei şi Nicolae Iorga care va face parte şi din guvern. Armand Călinescu ajunge acum prim ministru fiind şi ministru de interne. El aplică o represiune cruntă împotriva Garzii de Fier. Peste 80 de legionari sunt omorâţi în chinuri groaznice, sute schingiuiţi, bătuţi şi mii încarceraţi. Cu toate acestea Căpitanul emite o circulară în care specifică:
- „Deci suntem aruncaţi din raportul de drept în raportul de Forţă. Pe acesta, însă, noi nu-l primim. Noi am înţeles să acţionăm în cadrul legii, manifestându-ne credinţele noastre.(...)Noi nu voim să întrebuinţăm forţa. Nu voim să întrebuinţăm violenţa.(...)Lovitură de Stat nu voim să dăm.”
Conştientizând că totuşi nu va putea să-şi atingă planurile de preamărire atâta timp cât Corneliu Codreanu este în viaţă şi neînţelegând apelul la nonviolenţă propus de şeful ML, Carol al II‑lea continuă „tradiţiile” democratice ale ţării ordonând lui Armand Călinescu asasinarea Căpitanului. La început i se intentează Căpitanului un simulacru de proces pentru „calomnie” la adresa lui Iorga iar apoi, fiind arestat, este acuzat şi de înaltă trădare. În final este sugrumat în noaptea de 29-30 noiembrie 1938 împreună cu Nicadorii şi Decemvirii.. Politicienii vremii nu au reacţionat în nici un fel. Iorga a afirmat în plin parlament: „ S-a procedat cu stângăcie, domnilor!”
După asasinarea lui Codreanu foarte mulţi legionari au fugit din ţară, în special în Germania, unde s-a format un comandament.

Deja pentru legionari paharul se umpluse. Cei vinovaţi de asasinatele împotriva Mişcării trebuiau pedepsiţi. Greaua misiune şi-a asumat-o din proprie iniţiativă avocatul Miti Dumitrescu împreună cu alţi 8 camarazi. Aceştia nu au reuşit să ajungă la Carol II dar l-au împuşcat pe Armand Calinescu, au ocupat Radiodifuziunea română, de unde au anunţat pedepsirea celui care a fost călăul atâtor legionari. După aceasta ei s-au predat autorităţilor conştienţi că vor fi torturaţi într-un mod îngrozitor şi omorâţi. Ceea ce s-a şi întâmplat.

În noaptea de 21 – 22 septembrie s-a format un nou guvern condus de generalul Argeşeanu care a avut misiunea de a ordona cele mai cumplite represalii împotriva Mişcării Legionare. În acea noapte, după datele oficiale, au fost omorâţi peste 500 de legionari în toată ţara. Din fiecare judeţ trebuiau executaţi cel puţin 5 legionari. Au fost împuşcaţi în lagărele şi închisorile politice, în interiorul caselor sau în curte de faţă cu familiile. Apoi trupurile au fost expuse în centrele oraşelor timp de 3 zile iar elevii de liceu obligaţi să vină împreună cu profesorii ca să le vadă. Alţii, nu puţini, au fost torturaţi şi arşi de vii. Iar liderii partidelor politice tradiţionale nu au protestat deloc. Se bucurau pe ascuns de dispariţia unor concurenţi politici. Aşa funcţiona măreaţa operă de glorie din perioada interbelică. Nici măcar regimul comunist nu a avut curajul să împuşte în public oameni nevinovaţi, fără să le facă măcar un simulacru de proces.

Prigoana împotriva legionarilor a continuat cu sălbăticie până în vara anului 1940. Atunci, în urma evenimentelor politice care au avut loc şi care s-au soldat cu o nouă configuraţie europeană, dar mai ales în urma dezmembrării statului naţional român, Horia Sima, care devenise liderul ML, ia hotărârea de a răsturna regimul carlist. Era singura cale de salvare a României în faţa noilor pericole care o pândeau.

În seara zilei de 3 septembrie 1940 izbucneşte revoluţia legionară. Centrele de acţiune sunt: Bucureşti, Constanţa, Braşov, Timişoara, Sibiu, Deva şi Alba-Iulia. Cad 8 legionari şi sunt răniţi alţi 40. Cinci jandarmi şi poliţişti îşi pierd viaţa.

Pe 6 septembrie Carol al II-lea abdică. Mihai este proclamat rege. Ion Antonescu devine conducător al Statului. Forul legionar îl proclamă pe Horia Sima Comandant al ML.
La 14 septembrie 1940 România este proclamată Stat Naţional Legionar. Se alcătuieşte noul guvern sub conducerea lui Ion Antonescu, iar Horia Sima este numit vicepreşedinte al consiliului de miniştri.

ML era convinsă că războiul bătea la uşa ţării şi că numai prin luptă puteau fi recuperate teritoriile pierdute. Pentru ca România să poată face faţă unui conflict armat ML considera că în fruntea statului trebuia să fie un militar. Aşa a ajuns Ion Antonescu la guvernare. Acesta, de unul singur, nu putea să ajungă şeful Statului. El nu era un lider politic şi nici nu avea o organizaţie proprie de acţiune. În timpul revoluţiei legionare Antonescu se afla cu domiciliu forţat la Mânăstirea Bistriţa.

Pregătirile de război trebuiau să decurgă în condiţii bune. Aşa că ML a lăsat în mâna lui Antonescu ministerele ce reprezentau armata, justiţia, finanţele cât şi serviciile secrete, deşi la conducerea lor se afla un duşman mare al legionarilor: Eugen Cristescu. Legionarii au dat astfel dovadă de sacrificiu în plan politic pentru că interesele ţării erau mai importante decât cele ale Gărzii de Fier. De fapt niciodată ML nu a avut alte scopuri decât acelea ale patriei. Dar generalul Antonescu nu a fost capabil să înţeleagă aşa ceva. El s-a îmbătat cu ideea că a ajuns conducătorul ţării datorită unor merite personale deosebite.

În două rânduri după detronarea lui Carol II, Horia Sima a propus lui Antonescu desfăşurarea de alegeri libere pentru a se respecta opţiunile poporului. Generalul a refuzat. Se temea că intrarea în legalitate deplină i‑ar fi limitat puterile politice. Căci ML se bucura de o imensă popularitate care odată confirmată prin vot nu ar mai fi fost posibil să o conteste aşa cum a făcut după desfiinţarea Statului Legionar. 
În timpul scurtei guvernări legionare (doar 4 luni) corupţia a dispărut practic. Deşi România era ciuntită şi existau în ţară un milion şi jumătate de refugiaţi cărora trebuiau să li se asigure toate cele necesare traiului, iar la începutul lunii noiembrie ţara a fost zguduită de un devastator cutremur, economia a prosperat. Dintr-un buget deficitar, în numai 3 luni, acesta a devenit excedentar, caz unic în istoria contemporană a ţării. Multe miliarde de lei –aur au intrat in visteria României. Se măresc salariile muncitorilor. Producţia agricolă şi cea industrială cresc cu peste 30%. De menţionat că în acea perioadă economistul legionar Constantin Papanace se afla în funcţia de subsecretar de stat la finanţe. „Ajutorul Legionar” condus strălucit de Ilie Gârneaţă aduce o contribuţie substanţială la rezolvarea situaţiei refugiaţilor.

Legionarii limitează legile antievreieşti impuse de Carol II în perioada 1938 – 1940. Se creează, unic în Europa acelei vremi, Teatrul Evreiesc de Stat, Baraşeum, care există şi în ziua de azi. Cu toate că Antonescu a insistat, legionarii au refuzat să interneze în lagăre de detenţie pe evreii intraţi clandestin în România în urma persecuţiilor la care erau supuşi în ţările vecine. În schimb, ML a înfiinţat tabere de antrenament armat pentru sioniştii evrei, care urmau să plece în Palestina să-şi creeze un stat propriu. Între octombrie şi decembrie 1940 au plecat spre viitorul Israel peste 3000 de evrei sionişti evrei înarmaţi.
Totodată, ML desfiinţează, pentru prima oară în lume(!) puşcăriile politice. Nimeni nu mai era închis pentru delictul de opinie. Dar culmea, legionarii sunt consideraţi şi astăzi extremişti.

Miscarea Legionara - Garda de Fier - Comandantul
Horia Sima
În primele două săptămâni de guvernare ale ML sunt arestaţi principalii vinovaţi de crime împotriva legionarilor, crime făcute în perioada carlistă. Din 500 de ucigaşi şi torţionari notorii sunt încarceraţi la închisoarea Jilava doar 64. Cei mai vinovaţi dintre vinovaţi. Erau funcţionari în aparatul de represiune: generali, colonei, maiori, plutonieri, din armată, poliţie, jandarmerie, şefi de servicii secrete. Nu diplomaţi, oameni cu însuşiri alese, aşa cum propaganda antilegionară a răspândit mai târziu.

Nedorind să deţină Ministerul de Justiţie, pentru a lăsa ca Justiţia să fie cu adevărat independentă, ML a cerut totuşi ca cei 64 de criminali închişi la Jilava să fie pedepsiţi. Dar Generalul Antonescu a tergiversat mult acest lucru. Probabil că nu îi convenea să fie judecaţi foşti colegi de‑ai lui militari, cât timp el se afla în fruntea Statului. În acest sens dă ordin să fie înlăturată paza legionară de la Jilava. Exact în aceeaşi zi, 26 noiembrie 1940, seara, în curtea închisorii, se făceau dezgropările osemintelor Căpitanului, Nicadorilor şi Decemvirilor. Legionarii care participau la lucrări au fost oripilaţi când au constatat, în urma deshumării, cum au fost ucişi cei 14: după ce au fost strangulaţi lângă pădurea Tâncăbeşti, au fost duşi la Jilava, aruncaţi într-o groapă comună aşa, cu laţul încă la gât şi cu mâinile legate la spate şi acoperiţi cu pământ; apoi au fost dezgropaţi din nou; sau aruncat peste ei câteva damigene cu acid sulfuric pentru a nu mai putea fi identificaţi şi pentru a dispare eventualele urme ale torturilor la care se pare că au fost supuşi; în final s-a turnat o placă de beton de peste un metru grosime. Sub impresia momentului trăit la realizarea unor asemenea fapte şi aflând de ordinul dat de General de a se înlătura garda legionară a închisorii, un grup de câţiva camarazi, din proprie iniţiativă, au hotărât pedepsirea pe loc a criminalilor pe care Antonescu voia să-i scape de dreapta judecată. Ei intră în celule şi îi execută pe călăi.

A doua zi, Traian Boeru, un legionar - agent infiltrat al Moscovei în rândurile Mişcării - alcătuieşte o echipă şi ridică de la domiciliile lor pe istoricul Nicolae Iorga şi pe economistul Virgil Madgearu şi îi asasinează. La aflarea veştii că cei doi au fost luaţi de un grup de legionari, Horia Sima a dat ordin ca să fie opriţi din acţiunea lor şi personal a plecat cu maşina ca să împiedice vreo nenorocire. Dar a fost prea târziu. Printr-un astfel de act Moscova împuşca trei iepuri dintr-un foc:
-        scăpa de Nicolae Iorga, care s-a opus cu îndârjire cedării Basarabiei şi care milita mereu pentru o Românie Mare.
-        scăpa de Virgil Madgearu, care colaborase cu sovieticii în trimiterea către occident prin intermediul băncilor româneşti (la care economistul deţinea funcţii de conducere) a „ajutorului roşu”, adică bani pentru partidele comuniste din ţările vestice. Dacă legionarii începeau anchetarea lui Virgil Madgearu probabil că ar fi aflat despre filiera, reţeaua de agenţi sovietici de pe teritoriul ţării. Ceea ce Moscova nu dorea. Aşa că a eliminat posibila sursă: Madgearu.
-        compromitea ML, asupra căruia cădea păcatul asasinării celor doi, dar în special al lui Iorga.

După cele petrecute în zilele de 26-27 Noiembrie 1940, Horia Sima îi cere lui Antonescu ca cei ce făcuseră suprimările de vieţi ( la Jilava plus Iorga şi Madgearu) să fie pedepsiţi. Dar în acelaşi timp solicită să fie arestat şi judecat şi restul de criminali, peste 400, ce au mai rămas din cei 500 vinovaţi de ucideri de legionari. Căci nu era drept să fie condamnaţi camarazi pentru executarea unor asasini(cei 64) dar în schimb să rămână liberi 400 de torţionari ai legionarilor. Antonescu propune o amnistiere generală. Se duce la Rege şi acesta semnează decretul de amnistiere. Dar Generalul nu îl face public. Ceea ce îi va permite ca mai târziu să îi execute pe legionarii ce participaseră la evenimentele de la Jilava.

În decembrie 1940 Antonescu, dorind să aibă întreg controlul, puterea deplină în România, pregăteşte lovitura de stat din ianuarie 1941. Merge mai întâi la Hitler şi obţine acordul şi sprijinul acestuia. Apoi declanşează evenimentele violente în urma cărora sunt omorâţi sute de legionari. Cu toate că legionarii au putut să reziste, ei au trebuit să renunţe în dimineaţa zilei de 23 ianuarie în urma unui ultimatum din partea lui Hitler. Astfel, ML este înlăturată de la guvernare, iar Satul Naţional Legionar desfiinţat.

Duşmanii Mişcării au numit evenimentele din 21-23 ianuarie ’40, „rebeliunea legionară”. Dar este ilogic să spui: rebeliunea legionară din timpul Statului Naţional Legionar – adică legionarii dădeau lovituri de stat chiar împotriva lor înşişi.

În timpul aşa zisei rebeliuni, nu a fost ars de viu nici un soldat de către legionari, aşa cum s-a spus după evenimente. Legionarii iubeau armata şi o respectau. Dovada: în acele zile de ianuarie 1941 în afară de Bucureşti, practic în nici un alt loc nu au mai fost incidente. Mai mult: la Iaşi legionarii împreună cu armata, neînţelegând ce se petrece la Bucureşti, au făcut patrule mixte ca să preîntâmpine o eventuală încercare din partea URSS de a produce agitaţie în Moldova şi astfel să găsească teren prielnic ca să treacă graniţa.

De asemenea, legionarii nu au omorât evrei. Dacă doreau, o puteau face în timpul guvernării, deschizând lagăre de exterminare. Iar trâmbiţatele asasinate de la abator sunt o invenţie pură. Dovada: după război, comuniştii evrei se aflau la conducerea ţării şi totuşi nici un legionar nu a fost judecat pentru omorârea vreunui evreu sau pentru antisemitism. Şi cât ar fi dorit să o poată face...

Imediat după Ianuarie ’41 Antonescu a trecut la arestări masive de legionari, opt mii fiind încarceraţi doar în primele zile. Horia Sima şi câteva sute de legionari au reuşit să fugă în Germania unde au fost închişi în lagărele de concentrare Buchewald, Dachau, Orianenburg şi altele.

Când a început războiul împotriva U.R.S.S., deşi legionarii din toate închisorile cât şi cei din Germaina au cerut să fie trimişi pe front, ei au fost refuzaţi.

În final, Antonescu a trimis pe front zece noi divizii din care făceau parte şi legionari, care au cerut să lupte. Ei au fost încadraţi în batalioanele disciplinare (aşa-zisele batalioane de la Sărata) împreună cu delicvenţii de drept comun, cu ordine date comandanţilor de a-i folosi în misiunile cele mai periculoase, practic misiuni sinucigaşe. În multe cazuri s-a ordonat omorârea lor pe la spate. Peste 5000 de tineri legionari morţi în asemenea împrejurări are generalul Antonescu pe conştiinţă.

După 23 august 1944, legionarii din lagărele germane sunt eliberaţi. La 10 dec. 1944 ei formează un guvern din exil cunoscut sub numele de Guvernul Naţional Anticomunist de la Viena. Se creează şi o Armată Naţională Română, ce va lupta alături de trupele germane dar numai împotriva URSS. Totodată încep şi paraşutările de legionari în ţară cu scopul creării unui „23 August inversat” şi al unei lupte antisovietice interne.

Guvernul de la Viena se desfiinţează oficial la 8 mai 1945. Dar cu sprijinul guvernelor şi serviciilor secrete franceze şi americane continuă până în 1953 paraşutările de legionari pentru a continua lupta anticomunistă. Practic, prin intermediul ML, România a colaborat militar pentru prima oară cu NATO.

Garda de Fier nu a figurat pe lista acuzaţilor Tribunalului Internaţional de la Nürnberg, fiind exclusă din rândul colaboratorilor celui de al III-lea Reich, mai mult, s-a dovedit a fi o victimă a persecuţiilor regimului naţional-socialist(legionarii au fost înlăturaţi de la putere prin intervenţia lui Hitler şi internaţi în lagărele germane). Prin urmare, Eisenhower a cerut ca legionarii să nu fie urmăriţi sau extrădaţi.

Exilul Mişcării Legionare s-a identificat cu lupta anticomunistă din România. Aici, în ţară, rezistenţa anticomunistă a luat forme dramatice.
Ministrul de interne din primii ani de comunism, Teohari Georgescu, le cere legionarilor depunerea armelor în schimbul intrării în legalitate; armistiţiul a fost acceptat, dar a fost respectat parţial de comunişti şi parţial de ML, timp de un an, după care au urmat noi arestări.
Unii au prezentat acest armistiţiu ca pe un act amical, din care ar reieşi o colaborare politică dintre legionari şi comunişti. Ca o dovadă că nu a fost aşa, în 14/15 mai 1948, au avut loc arestări masive de legionari, iar între 27oct. – 2nov. a urmat un proces intentat căpeteniilor legionarilor din ţară, care au primit condamnări foarte grele.

Între timp, Mişcarea Naţională de Rezistenţă se organizează în locuri foarte greu accesibile din Carpaţi, în perioada 1944-1964. Dar marea majoritate a grupurillor sunt capturate de comunişti, mulţi dintre legionari fiind asasinaţi. Rezistenţa anticomunistă din România era formată în proporţie de peste 75% din legionari. Proporţie care s-a păstrat şi în închisorile comuniste.

       Între anii 1950-1953 are loc în exil o activitate intensă a ML. În 1952 se întemeiază “Frontul Libertăţii”, expresia politică a Mişcării din exil. După un an, un grup de legionari paraşutaţi este prins şi executat împreună cu alţi camarazi din ţară. Ca urmare, are loc o intensificare a activităţii Gărzii de Fier din ţară şi din exil, contrar aşteptărilor. Abia la jumătatea anului 1956, organizaţia legionară din exil este desfiinţată şi se lasă toate grupurile locale să acţioneze cum cred de cuviinţă. Apoi au loc reorganizări în exil ale ML în perioada cuprinsă între 1961-1974, precum şi o serie de activităţi noi care au contribuit la consolidarea grupurilor de legionari: diverse publicaţii, inaugurarea monumentului “Moţa – Marin” la Majadahonda, deschiderea unor biblioteci şi a unor cămine pentru românii refugiaţi şi altele. Tot în această perioadă, în ţară continuă asasinatele din partea comuniştilor chiar dacă aceştia dau un decret general de amnistiere pentru deţinuţii politici.



În 1974, 16 comunicate legionare sunt răspândite în patrie, îndemnând la rezistenţă. După un an de zile se înfiinţează în exil Senatul Legiunii. Din 1979 este reluată o iniţiativă a Căpitanului, reînfiinţarea “Comitetului de 1000”, cu scopul de a crea o bază de susţinere financiară a Mişcării. Legionarul Traian Golea începe la sfârşitul anilor 70 lupta pentru combaterea revizionismului ungar din Congresul SUA. Acţiunea este încununată cu succes.
După o viaţă întreagă dedicată Legiunii, Horia Sima moare în noaptea de 24 spre 25 mai 1993.